Alaltaieri seara a murit bunica prietenei si sefei mele. Nu am cunoscut-o personal, nu ma afecteaza direct. Mi s-a spus ca a murit singura, tot incerca sa ii dea afara din camera ca sa poata muri.
E doar un moment dintre acelea in care realizez cat de singuri suntem de fapt.
Cunosti oameni, vorbesti cu oameni, faci amor, te indragostesti, te certi, de desparti, iubesti din nou, si in tot acest timp ai sentimentul ca faci parte dintr-o comunitate, dintr-un cuplu, dintr-o turma, haita, sau cum naiba vrei sa o numesti. Ma omoara dorinta asta a oamenilor de a apartine. Vrem sa apartinem cuiva si la ceva. Nu fac nici eu exceptie atunci cand imi spun "rocker"...
Cu toate astea, situatiile in care esti realmente conectat la ceilalti sunt extrem de rare. Si nu hainele, muzica, locul de munca, conceptiile politice ne fac membru al unei grupari.
Parerea mea.
E ceva dincolo de fizic si fiziologic. E ceea ce s-a intamplat in noaptea in care m-am trezit si am vazut, la mii de kilometri departare, unde este si ce face.
Putin spooky, nu? Si totusi nu.
The truth is out there.
Si totusi relationarea asta interumana e iluzie . Avem nevoie sa ii stim pe altii aproape, sa stim ca mai exista cel putin un om care gandeste si simte cam ca noi, in speranta ca putem gasi ajutor si intelegere.
Dar dependenta e ca un drog. Doar singuri suntem puternici, de fapt.
Eu mi-am acceptat singuratatea, si de atunci ma simt mult mai ok. Nu mai sufar ca nu ma baga lumea in seama, sau ca ma baga in p**** ma-sii, sau ca se uita ca la urs si ma comenteaza, sau ca uita sa imi raspunda la sms. Nici nu imi fac mari iluzii si sperante atunci cand cineva ma cere de nevasta.
Totul o sa fie bine pana la urma. Fiindca eu sunt bine.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu